Random Love Story #2 (Vlad)

#1 Mara – aici

Vlad

Am avut un presentiment urât legat de ziua asta încă de când m-am trezit de dimineață… Și nu, n-a fost din cauza țipătului de fericire pe care l-am auzit din camera de vis-a-vis și nici din cauza mormăitului Marei ce se auzea prin perete subțire ce ne despărțea camerele. A fost doar un moment din acela în care te trezești și un fior rece ți se prelinge din creștetul capului, alunecând ușor pe spate și până în vârful degetelor de la picioare. Un moment din acela în care simți o strângere de inimă atât de puternică de ești convins că s-a micșorat de câteva ori bune.

Și cu siguranță n-a fost pentru că este încă un 14 februarie pe care îl petrec singur. Ani de zile nu mi-a păsat de sărbătoarea asta și nimic nu mă va face să dau acum doi bani pe ea. Da, mă distrez și merg la petreceri pentru că slavă Domnului, sunt o mulțime de fete singure ce au nevoie de consolare când văd numai cupluri în jurul lor.

E doar încă o zi din viața mea în care va trebui să asist la scenele drăgăstoase dintre prietena mea cea mai bună și celălalt prieten cel mai bun. Mda… Sunt unul dintre acei tipi. Nu am nevoie de compătimire. Șapte ani sunt de ajuns cât să te obișnuiești cu orice situație. De împăcat cu gândul că Mara nu va fi niciodată a mea, a fost mai greu, dar cred că am reușit s-o fac. În definitiv, eu le-am făcut cunoștință.

Pe Mara și Andrei îi știu, practic, de când eram în scutece. El era prietenul cel mai bun de la oraș, iar ea – prietena cea mai bună de la țară. El mi-era ca un frate… Ea… Ei bine, pe ea numai ca pe-o soră n-o vedeam. Am fost îndrăgostit de Mara de mic. Mara a fost prima fată pe care am tras-o de codițe, căreia i-am oferit o floare de Mărțișor, pe care am luat-o de mână și am împărțit mașinuțele cu ea. Am crescut împreună, ne-am petrecut vacanțele nedespărțiți unul de celălalt și uneori și weekend-urile. Mai ales când mai m-am mărit și puteam merge la țară cu autobuzul fără să fiu legat de programul părinților. Aveam 16 ani când m-a trăsnit minunata idee de a le face cunoștință prinetenilor mei cei mai buni. Mara venise la liceu în oraș și ne întâlneam deseori la un suc. După o zi de școală, Andrei m-a însoțit și cam aia a fost. Iar eu, prostul de mine, am așteptat-o atât… Am zis că trebuie să mai crească, să descopere ce-și dorește, să cunoască lumea… Nu m-am gândit niciodată că șmecherașul de oraș, plin de bani, care se învârtea în cercurile în care o făcea, va fi atras de fata inocentă de la țară.

Eh, dar ce-a fost, a fost. Am așteptat suficient și e clar că sunt un cuplu solid. Oricât de ciudată a fost combinația, mă bucur pentru ei și le sunt alături. Am încetat să o aștept de pe la 20 ani când mi-am dat seama că sunt patetic. Virgin și fără vreo iubită sau măcar să fi remarcat vreo altă fată până la acea vârstă. Nu glumele nesărate ce se făceau pe seama mea m-au făcut în acea noapte s-o iau pe Ela în cameră… ci faptul că în seara aia, am realizat cu adevărat că viața merge înainte și că prima iubire nu va fi neapărat și singura sau ultima.

Nu am avut niciun regret că nu i-am spus Marei despre adevăratele mele sentimente sau despre modul cum am ales să-mi petrec viața și timpul liber. Până în această seară.

În ciuda acelui fior urât ce m-a necăjit de dimineață, ziua se anunța a fi faină. Deși februarie, erau câteva raze de soare ce treceau printre draperiile întredeschise… Nimic nu urăsc mai mult decât iarna și ale ei capricii, dar anul ăsta am avut parte de vreme călduță. Iar azi, cu atât mai bine cu cât petrecerea de diseară se anunța a fi una explozibilă.

M-am trezit în urletele de fericire ale Lilianei. Iubitul ei, plecat de vreo 3 ani la studii în Anglia îi trimisese ca surpriză de Valentine’s Day, bilete de avion. Ne-a cooptat imediat pe mine și pe Mara la făcut de bagaje, un mic-dejun rapid și o cursă contracronometru la aeroport. Sunt fericit pentru ea, chiar îmi făcusem ceva probleme că va trebui s-o târăsc după mine la party pentru că mă săturasem de smiorcăiala de săptămâna asta.

Da, locuiesc cu două fete și n-am nicio problemă cu asta. Pe Lili am cunoscut-o în prima zi de facultate și am îndrăgit-o pe loc. Era o mingiuță colorată de energie de care n-am putut fugi sub nicio formă. E o fată super, iar Petru, iubitul ei e un băiat de nota 20+. Îi respect și îi felicit pentru că o relație la distanță nu se menține așa ușor, mai ales când ești tânăr și tentații sunt peste tot. Dar ei au reușit, iar anul ăsta vor primi răsplata mult-așteptată pentru că vor fi din nou împreună la sfârșitul anului universitar.

Cu un început așa energic, ziua a trecut parcă în zbor. Seara, pe la 6 am plecat în oraș pentru că vroiam să mă întâlnesc și cu niște colegi de facultate înainte de party. O bere – două și câteva vorbe înainte de zgomotul asurzitor al clubului și de momentul în care nu va mai conta decât cum se mișcă fata pe ringul de dans. Nu vreau o relație deocamdată, dar nici nu schimb fetele ca pe șosete. Dacă este vreuna care-mi atrage atenția și vrea să se distreze, nu refuz. Am văzut-o pe Mara un pic fremătându-se și mai neliniștită decât de obicei, dar când mi-a spus că e bine, am pus totul pe seama pregătirilor pentru party. Știam că nu e chiar scena ei, dar pentru Andrei a trecut peste de fiecare dată.

Însă, e 2 dimineața deja și n-am văzut nici pe Andrei, nici pe Mara. L-am sunat pe Andrei acum vreo 3 ore, iar Marei i-am trimis un sms. Niciunul nu mi-a răspuns. Nu e chiar ciudat să nu dau peste ei până acum, având în vedere cât de multe persoane sunt la petrecerea asta, dar lipsa răspunsurilor mă neliniștește. Iar nenorocitul ăla de presentiment s-a întors cu și mai mare putere.

Le văd pe fete făcându-și loc prin marea de dansatori să se întoarcă la masa noastră și îmi dau seama imediat că ceva nu e în regulă. Lore are o față de parcă a mâncat ceva amar, iar Ari… nici dacă i-ar fi murit cățelul, nu cred că ar fi arătat așa.

– Cum să mai credem noi în dragoste, în pentru toată viața și alte vrăjeli d’astea când se întâmplă așa ceva?! Incredibil! Și unde mai pui că parcă mă și vedeam domnișoară de onoare în vreun an – doi… S-au dus visele acum. Cine știe cât timp va trece pâna vreuna din noi va face pasul cel mare acum!

Poftim?! Despre ce vorbește fata asta?! I-am zis eu s-o lase mai moale cu cocktail-urile alea…

– Ce s-a întâmplat, Ari?! Despre ce vorbești?!

– Nu știi?! Cum e posibil așa ceva?! Tocmai tu care îi știi de-o viață?!

Oh nu…

– Ari, zi o dată că mă sperii!

– Mara și Andrei s-au despărțit. Definitiv cică. Andrei e cu Natașa, mai are puțin și și-o trage în holul de la baie fără niciun stres de lumea din jur.

– Ceeeeeeeee?!

– Să înțeleg că nu știai… Mda… Am vorbit cu Mara. E bine. Zice ea. A zis să trec mâine pe la voi și să nu-mi fac probleme.

Nu-mi vine să cred. Am rămas mut. Sunt dezorientat. Șocat. Așa ceva este imposibil. Cum să se fi despărțit?! Se iubeau. Erau împreună de atâția ani. Și Andrei?! Cu Natașa?! Oh, Doamne! Știam eu că fata aia are “belele” scris pe frunte încă de când m-am cuplat cu ea anul trecut, dar în veci nu mi-ar fi trecut prin minte că Andrei îi va cădea în plasă.

Nu. Nu se poate așa ceva. Trebuie să fie vreo greșeală. Unde au zis fetele că sunt?! Pe hol. La baie. Da. Mă duc să-l caut pe Andrei. Doamne, dă să fie o glumă proastă sau o neînțelegere. Cum să-i facă așa ceva Marei?! Mă ridic pe picoare tremurânde și-mi strâng palmele în pumni ca să mă pot controla. Muzica îmi vâjâie în urechi și le aud pe fete, strigându-mă. Nu mă întorc. Nici când cineva m-apucă de cot să mă oprească, n-o fac. Am încercat să scutur mâna, dar mă ține strâns în continuare. Simt că târăsc pe cineva după mine, dar nu bag de seamă prea mult. Trec printre grupuri ce dansează, fără să-mi cer scuze, fără să-mi pese pe cine lovesc în graba mea. Nu poate fi adevărat ce am auzit – sunt singurele lucruri pe care mi le repet întruna.

Băga-mi-aș…

Aș recunoaște oriunde părul ăla blond spălăcit. E Natașa – în mijlocul clubului. Dansează, frecându-se sus – jos de un băiat ce o sărută pe gât și o ține strâns de șolduri. Nu mi-e greu să-mi dau seama cine e. Tatuajul de pe gât îl face atât de ușor de recunoscut chiar de n-ar fi fost atâția ani de prietenie între noi.

Simt că turbez. Garantez că în secunda doi voi lovi ceva și cu siguranță nu va fi un perete. Cum poate face așa ceva?!

– Andrei!

Prea mare gălăgia să mă audă. Sunt la mai puțin de un metru în fața lui, dar sunt atât de prinși în dansul lor că nu m-au observat încă. Iau mâna Arielei de pe cot. Nu vreau s-o rănesc. Fața mea cred că spune totul în clipa asta pentru că face singură câțiva pași în spate.

– Andrei! Nenorocitule!

Natașa a fost prima care a reacționat. O văd cum își ia postura rigidă de prințesă și face un pas către mine, cu mâna întinsă. Nu știu ce-o fi în mintea ei, dar ar face bine să se dea din calea mea. Îi înfașc mâna și o împing, nu tocmai tacticos. Andrei e încă îmbătat de pasiunea dansului în care era, probabil pe lângă grămada de alcool și poate și droguri pe care le-a consumat. Pentru câteva secunde, nu are nicio reacție, dar încet, văd cum pe fața lui se perindă tot felul de emoții. Surpriză. Remușcare. Nervozitate. Ca mai apoi, singurul lucru vizil e furia. Nu-i problemă – am și eu din plin.

– Ce vrei, Vlad?! Care-i problema ta?!

Ce ton nonșalant… De parcă am fi străini…

– Ce faci, mă nenorocitule, cu Natașa?!

– Fac ce vreau! De când trebuie să-ți dau ție explicații?! Ești tata, cumva, și eu nu știam?!

– Și Mara?!

– Care Mara mă?! Proasta aia frigi…

Nu-l las să-și termine propoziția… Orice ar fi și oricine ar fi, nu pot permite asemenea jigniri la adresa Marei… Un sunet satisfăcător se aude imediat ce pumnul meu face contact cu maxilarul lui Andrei. O durere surdă îmi sună prin os, dar îmi face plăcere. Îl văd cum se chinuie să-și mențină echilibrul, l-am luat pe nepregătite.

– Ești nebun, bă! Pentru aia mă lovești?! Ia-o, bă, dacă o mai vrei!

Probabil că-mi citește clipa de surprindere în ochi că continuă…

– Credeai că nu știu?! Prost nu sunt, Vlad. Știu că ai vrut-o de când eram mici. Se vedea. Priviri, gesturi. Ai fost fraier și ți-am luat-o înainte. Dar poți s-o iei acum! E ceva folosită, dar să știi că în definitiv n-ai pierdut nimic! Nu e cine știe ce…

Văd negru în fața ochilor. Tremur din toate încheieturile și toate prostiile alea ce le-am învățat despre stăpânire, calmare au zburat pe fereastră. Mă arunc asupra lui Andrei și-l apuc de gulerul cămășii. O aud pe Ari cum strigă înfricoșată să mă liniștesc. Natașa cheamă disperată paza. Dar eu… eu îl arunc pe jos și îi mai dau unul – doi – trei pumni… Mă ridic și-i mai trag și un picior în coaste. Și încă unul. Și încă unul.

Simt că explodez. Nu mai am niciun control asupra mea, știu doar că trebuie să lovesc în continuare. Nu mai aud și nu mai simt nimic. Sunt amorțit, pierdut în lumea mea și singurul lucru pe care-l mai spun e un continuu:

– Cum ai putut?! Cum ai putut?!

Deodată, brațe puternice mă trag și mă târăsc afară din club.

– Ai noroc că nu vrea să depună plângere! Dispari de aici și să nu mai vii niciodată!

Ce glumă bună! De parcă mi-ar lipsi!

– Vlad, ce-ai pățit?! Dumnezeule!

– Am crezut că o să faci o tâmpenie!

– Bine că nu depune plângere Andrei că altfel, o încurcai rău de tot!

Trebuia să mă aștept că nu scap de Lorena și Ari. Mă doare capul, sunt disperat, am inima ruptă pe din două și nu am niciun chef să le ascult. Vreau doar să ajung cât mai repede acasă, la Mara. Trece prin asemenea momente și eu nu sunt lângă ea…

– Fetelor, vă descurcați să ajungeți singure acasă?!

– Da, desigur. Sunt cu mașina și pot s-o las și pe Ari…

– Foarte bine! Eu am plecat.

Nu mai pot să stau să le ascult. O rup în fugă către stația de taxiuri. Să ajung acasă. Repede. E tot ce mai pot să gândesc acum. Iar și iar. Parcă trece o veșnicie până ajung în fața blocului… Urc scările în grabă, liftul e la 9 și n-am răbdare să-l aștept.

Se aude muzică din apartament… Michael Bolton. Of, e rău. Deschid ușa, dar ce găsesc nu e deloc ceea ce mă așteptam. Mara e ghemuită între canapea și măsuță, cu capul pe masă și mâna strângând un pahar de vin. Sticla e aproape goală. Dar fața Marei e liniștită… Doarme ușor. Machiajul e impecabil și nu sunt semne de plâns. Probabil nu știe încă de faza cu Natașa. Chiar nu vreau să fiu eu cel care-i va spune mâine.

O ridic ușor și o duc în brațe până la ea în cameră. E așa liniștită… parcă ar fi un înger. O să fac tot ce-mi stă în putință s-o ajut să treacă peste asta. Când mă aplec s-o sărut pe frunte, mă ia însă de mână și-mi spune încet:

– Rămâi lângă mine în noaptea asta. Am nevoie de cineva să mă țină în brațe.

Coșmar… Aș fi preferat să fiu eu cel care primește pumni în față. Cu siguranță, ar fi fost mai ușor decât să adorm alături de Mara și s-o țin în brațe o noapte întreagă. Dar ce nu fac eu pentru ea?!

– Bine, scumpo. Hai, adormi iar. O să fiu aici mâine dimineață.

Va fi cea mai lungă noapte din viața mea…

EmM