Poveste de Iarnă – Câștigător concurs „Anul în care te-am întâlnit”

Sunt convinsă că așteptați cu nerăbdare să aflați cine este câștigătorul ultimului concurs desfășurat pe blog, dar… mai întâi, aș vrea să ne bucurăm de povestioara pe care am încropit-o cu toții, cu această ocazie! Sunt mândră de voi și de ce ne-a ieșit. N-am modificat mult, doar un cuvânt colo, altul dincolo și am mai pus câte o frază să fie legătura mai bună (cel puțin, după părerea mea 😀 ) Sper să vă placă!

strada iarna

E linişte asurzitoare. Tristeţea, cu gheare tăioase, îmi sfâşie sufletul. Şiroaie de lacrimi reci îmi curg din cristalele tulburate pe obrajii palizi. Mi-e frică de singurătate. Sunt singură…

Am trecut cu paşi grăbiţi printre picăturile de gheaţă. E iarnă.

Doresc să-mi îngrop nefericirea într-un morman de zăpadă și s-o las prinsă acolo pe vecie. Sunt solitar, sufletu-mi este acoperit cu o pojghiță de gheață, dar fulgii cristalini de iubire pornesc soba inimii. Sufletul mi-e vindecat…
Mi-e vindecat și nu mai doare. Nu mai dor iubirile care au fost, nu mai doare nimic din ceea ce până acum durea. Nici lacrimi nu mai curg, au înghețat și ele odată cu sufletul. Am învățat să accept realitatea, să îmbrățișez și fericirea și durerea, să nu mai fug de singurătate. Iubirea de sine era lecția pe care nu o înțelesesem până acum… Vreau să învăț să mă iubesc pe mine însămi, să învăț din nou să zbor, vreau să-mi rescriu capitole ale vieții, iar de nu voi mai putea, vreau să-mi scriu fericire și iubire pe toate paginile…

Dar acum… e ger. Nu îmi place frigul! Prefer zilele călduțe în care soarele se strecoară blând printre draperii… și-mi luminează sufletul… Urăsc acest sentiment… solitudinea… mă face vulnerabilă, scoate ce este mai straniu din mine. Aș vrea să țip… dar oare cine mă aude?!

Azi… m-am gândit la lucrurile pe care nu le-am valorat niciodată… Momente mici pline de însemnătate, iubiri fără șanse, vise pierdute în neant…

Ai ales să pleci și să îmi dai drumul la mână spunându-mi să îmi aleg propriul drum departe de tine… Ne-am promis o iubire eternă atât de perfectă încât credeam că visam. Cu tine am trăit printre nori și nu am crezut că voi coborî așa de repede… de brusc… Însă, greșelile se plătesc scump… Între noi s-a așternut durerea și frigul ce mă acoperă în întregime. Ai ales să dai un pas înapoi. N-ai mai vrut iubirea mea. Mă doare inima și știu că nu mai e remediu pentru vindecare. Azi e inevitabil și cu durere îți spun ultimul meu cuvânt: “Adio!”.

Adio, ție, străine, vei rămâne iarnă eternă în sufletul meu, dar eu merg mai departe. Vreau să merg mai departe. Aleg să merg mai departe. Știu că după iarnă, după frig și ger, va veni primăvara. Va veni soarele și pentru mine, un nou început…

Acum, fulgi de zăpada se aștern cu repeziciune peste sufletul meu acoperind fiecare urmă de tristețe. Un sentiment de iubire îmi învăluie tot corpul amintindu-mi de frumusețea vieții. Zăpada o aduce mai aproape de mine. Fiecare fulg ce cade din cer poartă o părticică din mine, din vechile iubiri… Deodată, ninsoarea încetează, vraja se rupe, iar tristețea și singurătatea îmi pătrund din nou în suflet.

Îmi aprind o țigară și mă pun agale în fotoliul meu verde. Telefonul începe să sune. Oare cine s-a gândit la mine? Mă uit pe display și observ, cu tristețe, încă un număr din trecut. Zici că s-au vorbit… Unul a plecat. Altul vrea să se întoarcă. Dar eu cine sunt?! La mine cine s-a gândit?! Fiecare a luat hotărârea pe cont propriu și fiecare a vrut ca eu să mă supun. Să-l las să plece. Să-l primesc cu brațele deschise. Dar eu…?! Oare eu ce vreau…?! S-a întrebat cineva dacă am vrut ca el să plece…?! Dacă vreau întoarceri de iubiri pierdute…?!

Suflet pustiu – atât mi-a mai rămas… Am devenit o umbră care vrea, încet, să se spulbere în vânt și să piardă în el toate amintirile, bucuriile și fericirea ce altădată îmi făceau inima să-mi tresalte și zâmbetul să îmi inunde fața. Azi nu mai am nimic…

Îmi șterg obrajii înghețați. S-a terminat! Privesc în zare la fulgii căzuți, cu speranța în suflet cuibărită. Va veni momentul când voi reuși să privesc din nou orizontul fără să-mi zboare gândul la el. Trebuie doar să mă obișnuiesc pentru că acum știu. Viața este precum un peron de gară. Sau precum un aeroport. Unii oameni vin, alți oameni pleacă. Unii oameni staționează pentru o scurtă perioadă de timp, iar alții o fac pentru o viață întreagă. Unii oameni își fac apariția precum o binecuvântare, alții precum o lecție de viață. Practic, asta este legea firii. Esența vieții.

Nimeni nu mă poate împiedica să-mi duc planul la bun sfârşit. Dar care era planul…?! Iar am băut prea mult… Oare trebuia să merg la… sau la… Disperarea şi deznădejnea pun stăpânire pe trupul meu firav şi gol. Gândul îmi fuge iar. Oare se mai poate repara greşeala făcută?!

Dar toate greșelile erau în trecut, iar acesta nu mai poate fi rescris. Consecințele, care se iveau după fiecare obstacol al vieții, se holbau și reaminteau de petele negre pe care oricine le-ar regreta. Însă omul din greseli învață, iar ca să repare ce-a stricat, se gândește să facă bine, acum, în prezent. Așa că mă ridic, mă scutur de praf, pun paharul jos, lângă fotoliu și-mi fac curaj să înfrunt din nou în anotimpul inimii mele. Destul mi-a fost frig la căldura sobei. De vreau să-mi înghețe cu adevărat durerea, trebuie să-nfrunt nămeții.

Singurătate… Tristețe… Iarnă… Frig afară, frig în suflet! Dar eu mereu am fost o luptătoare, nu mă las prada acestor năluci! Da, sufăr! Da, sunt singură! Nu, nu sunt singură, am atâtea prietene dragi lângă mine – cărțile! O să iau una, la întâmplare să mă cufund în lumea ei… Adio, tristețe! Adio, singurătate! Doar iarna a rămas să îmi țină companie, dar, privită pe geam, pare un decor de basm, iar mie nu imi plac basmele. În basme mereu te salvează cineva pe când în viața reală nu te poți salva decât singur. În plus, cine ar putea spune care este diferența dintre bine și rău?

Eu aș fi putut să fac diferența dintre bine și rău… Asta dacă iubirea nu m-ar fi prins în mrejele sale atât de repede, m-a făcut să simt că plutesc, iar apoi că mă prăbușesc. Dar totul este trecător, la fel și durerea pe care o simt acum că îmi brăzdează sufletul. Nu mă recunosc, aceasta nu sunt eu!

Mă ridic din patul depresiei care în ultimele săptămâni m-a ținut strâns în brațele sale și mă spăl pe față. Este momentul să trec peste acest obstacol și să îmi caut, oricât de departe ar fi, zâmbetul. Zâmbetul pe care l-am rătăcit undeva, acolo, în lumea largă unde pașii mă vor călăuzi. E un drum pe care l-am mai parcurs o dată. Nu e greu. Am lăsat chiar potecă bătătorită… Oi fi fost mai nefericită atunci de mi-au rămas amprente puternice în pământul sfânt?!

Ocolesc un pic poteca asta. E… prea greu să calc cu tălpile-mi păcătoase de altă iubire. Înaintez cu greu pentru că picioarele mi se îngroapă în zăpada proaspătă. Mi-aș dori să mă prăbușesc, să fiu acoperită de nea, strat după strat, iar inima să îmi înghețe împreună cu tristețea și cu fiecare picătură de sânge care îmi aleargă prin vene. Însă nu am fost nicicând o persoană slabă și nu voi începe acum. Mă uit în jurul meu, deznădejdea pare să fi cuprins tot ce se află în jurul meu. Lupt să ajung în vârful dealului și după multă caznă reușesc. În zare se vede orașul meu mult iubit, unde mă voi retrage să îmi ling rănile, unde timpul va avea grijă de sufletul meu fărâmițat. Îmi jur să renasc, să revin cu forțe noi, mai puternică decât oricând. O mică rază de soare apare printre nori, pecetluindu-mi jurământul și picurându-mi căldură și speranță pe chip. De data asta eu voi conduce jocul, iar soarta mi se va supune!

Întotdeauna am ştiut să mă ridic din ţărână şi să mă scutur de praf, să mă reconstruiesc de la zero fără să mă uit în spate, la ceea ce m-a trântit în mizerie, dar acum e mai greu, o forţă necunoscută parcă pune presiune şi mă obligă să mă chinui, să mă târăsc înainte de a reuşi să mă ridic. Totuşi, privind cu ochii spălaţi de lacrimi, îmi dau seama că eu sunt cea care pune acea presiune, inconştient, putere a regretelor ce încă mă bântuie, regrete ce le voi uita odată ce voi ierta. Şi tot pe mine trebuie să mă iert, eu sunt vinovată că m-am lăsat sensibilizată şi am devenit vulnerabilă.

Nu mi-e frică de singurătate, solitudinea e un pansament ce va vindeca rănile. În singurătate am crescut, în singurătate mă voi vindeca.

Voi crește din nou pentru că nu știu să rămân „mică”, nu știu să mă opresc. În fiecare zi îmi dau seama că nu am murit deci sunt mai puternică și ghici ce?! O să fiu mai mult decât eram înainte. Azi m-am hotărât, de mâine o să-mi îndeplinesc toate visele. Singură. Nu am nevoie de cineva care să o facă pentru mine, pot să o fac eu. O să încep prin a lua lecții de pian.

Iar acum…

listuța cu participanții…

listapoveste

Iar câștigătorul este numărul…

castigatorpoveste

Felicitări!! Aștept datele tale – nume, prenume, adresă completă, inclusiv cod poștal la email-ul navigandprintresuflete@yahoo.ro! Ai la dispoziție trei zile, până miercuri seară!

Sper că v-a plăcut povestioara noastră și rămâneți pe aproape că voi mai organiza astfel de concursuri!

EmM

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concursuri și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Poveste de Iarnă – Câștigător concurs „Anul în care te-am întâlnit”

  1. Dana zice:

    Felicitari castigatoarei si lectura placuta !

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s