Despre regrete…


Când m-am maturizat atât de mult? În ce moment al vieţii mele mi-am pierdut inocenţa, credinţa că toate lucrurile sunt frumoase, că nimeni şi nimic nu-mi poate face niciun rău?! În ce moment mi-am dat seama că trebuie să-mi iau viaţa în mâini şi că trebuie să fiu responsabilă pentru propriile decizii, că nu mai pot alerga la mama în braţe, că n-o mai pot ruga să mă apere ea?!

În ce moment am pierdut copilăria?! Sau poate n-am pierdut-o… ea e încă în sufletul meu, dar n-o mai pot trăi… decat din amintiri… Va fi mereu piesa ce mă va face să rezist, să trec peste tot ce e dureros…

Era bine când eram doar un copil… când hoinăream cu prietenii, când credeam că tot ce zboară, se mănâncă… Atunci credeam că niciun pericol nu ne poate atinge doar pentru simplul fapt că nu ştiam că lumea poate fi atât de rea…

Copilăria… o pasăre căreia i-am frânt aripile mult prea repede… De ce a trebuit să mă maturizez atât de repede?! De ce n-am ştiut că acele clipe nu se vor întoarce nicicând?! De ce n-am ştiut să profit de fiecare clipă pe care mi-o dăruia Dumnezeu?! De ce n-am ştiut să-mi apreciez bunicii, zilele petrecute cu ei?! Ei erau singurii care-mi luau apărarea atunci când parinţii mă certau… Erau cei care spuneau „Lasă, copilul, în pace, va avea destule griji când va creşte!”… De ce nu mi-am dat seama câtă dreptate aveau?!

De ce n-am ştiut că anii care vor trece îmi vor aduce răni, dureri…?! De ce acum nu e nimeni care să mă poată înţeleagă?! De ce acum nu mai pot fi copil?! De ce acum trebuie să suport consecinţele faptelor mele?! De ce trebuie să învăţ din greşeli?! Doar din ele?! De ce n-am înţeles niciodată că părinţii îmi vor binele şi că niciodată nu mă vor sfătui să fac ceva greşit în viaţă?! De ce chiar şi acum, când scriu rândurile acestea, când realizez de fapt tot ce ar fi trebuit să-mi dau seama mai demult, de ce chiar şi acum sunt sigură că peste două zile iar n-o să ascult de sfaturile lor?!

Unde am pierdut, Doamne, copilăria?! Unde?! Dacă o vreau înapoi, de ce n-o mai pot s-o primesc?! De ce nu mai ştiu să trăiesc emoţia primei iubiri, primului sărut?! De ce mă simt pustie?! De ce simt că nu mai am nimic de oferit?! De ce simt că pentru mine nu mai există nicio speranţă, că niciodată nu voi putea fi deplin fericită?! Oare ce-mi lipseşte?! Oare cine?! Oare când am ales greşit?! Oare când n-am ştiut să apreciez ce am avut?! Oare când n-am ştiut că aveam exact tot ce-mi doream?! Oare când mi-am bătut joc de nişte sentimente adevărate?! Oare când am pierdut?!

Oare voi avea vreodată ceea ce-mi doresc?! Oare mă voi simţi vreodată cu adevărat împlinită?! Oare îmi voi găsi cândva locul în lumea asta mare?! Oare voi simţi şi eu cândva că aparţin cuiva, unui loc, unui singur om?! Oare va fi o zi când voi şti să fac alegerile corect?!

Atâtea întrebări şi încă niciun răspuns…

Atâţia ani pe care i-am pierdut şi niciodată nu-i voi mai avea înapoi… Atâtea clipe ce n-am ştiut că nu se vor mai repeta niciodată… Atâtea vise ce le-am pierdut pe drum, prin praful tristeţii… Atâtea dorinţe ce n-am ştiut să mi le exprim, să mi le îndeplinesc, să lupt pentru ele… Toată viaţa am fost o laşă, o singură dată am luptat, dar şi atunci mult prea târziu… Am avut mult prea multe vise ce le-am pierdut… pe unele nici nu ştiu când, nici nu ştiu unde… De unele îmi mai amintesc, de unele nu… Regretele sunt resturile visurilor sfărâmate… Suferinţa, inima sfâşiată… Oare mai ştiu ce înseamnă fericirea, emoţia, frenezia dorinţei…?! Oare mai ştiu să fiu copil…?!

Vreau să mă mai întorc acolo unde am lăsat prima iubire, să fie altfel… Dar ştiu că e imposibil… Vreau doar să pot crede că n-am facut greşeli enorme… Vreau doar să pot crede că nu mi-am schimbat radical viitorul din doar o hotărâre luată greşit atunci când nu deţineam maturitatea necesară pentru a şti ce e bine şi ce e rău…

Vreau doar să mai pot crede că dacă am greşit cândva, nu înseamnă că mi-am pierdut fericirea undeva, acolo… Şi dacă am făcut-o, ajută-mă, Doamne, s-o recuperez…

Cât de mult m-am schimbat… Câteodată nici eu nu mă mai recunosc… Mă privesc în oglindă şi nu-mi mai văd chipul de copil, ci doar o faţă plină de machiaj… parcă nu mai sunt eu… Parcă oglinda mi-ar arăta doar o ipocrită, o prefăcută, o persoană ce trăieşte doar din minciuni, o persoană care a făcut doar greşeli în viaţă…

Aş vrea să mă pot întoarce în chiar prima zi în care l-am cunoscut… şi să nu mai fac toate greşelile alea… Câteodată, am impresia că o greşeală atrage pe alta… Atunci n-am ştiut să aleg bine, n-am ştiut că o să pierd pe cineva care poate mi-ar fi fost sortit, n-am ştiut că pierd un băiat care ţinea la mine… Dacă aş fi ştiut atunci câte ştiu acum, totul ar fi fost altfel… D’aia se zice: „Dă-mi, Doamne, mintea cea de pe urmă…”

Câteodată, cred că a fost doar un freamăt al copilăriei, o iluzie a iubirii, dar câteodată mi se pare că a fost totul şi că n-am ştiut să apreciez… Câteodată… nu mai ştiu unde trăiesc… dacă în prezent sau trecut… dacă în imaginar sau în realitate… Câteodată, aş vrea să fiu doar un personaj al unui roman cu final fericit… dar ştiu că romanul meu poate avea un final trist… Ştiu că destinul meu nu se află în vârful unui pix al vreunui scriitor… Ştiu că nu trebuie neapărat ca romanul meu să se termine frumos… Ştiu că Dumnezeu e Sus şi că-mi călăuzeşte paşii, dar nu pot şti dacă aceşti paşi vor duce într-un loc frumos…

Sunt hotărâtă să trăiesc fiecare clipă a vieţii fără niciun alt regret… am avut destule… Sunt hotărâtă să fac tot pentru a mă schimba, pentru a fi altcineva, pentru a fi o persoană mai bună… Nu mai vreau să fac pe nimeni să sufere, nici cu voie, nici fără de voie… Şi nu mai vreau să sufăr nici eu… Vreau o ultimă şansă în care să nu mai iau decizii greşite… Vreau o viaţă normală, în care să nu mă mai ascund în spatele unei măşti… Vreau să pot fi adevărata-eu în fiecare clipă a vieţii, cu oricine aş fi în preajmă… M-am săturat să par puternică atunci când, de fapt, îmi vine să plâng… M-am săturat să mă prefac fericită, dar sufletul să-mi moară, de fapt… M-am săturat să visez frumos când, de fapt, am numai coşmaruri în cap… M-am săturat să mă prefac că nu-mi doresc nimic special când, de fapt, îmi doresc să fiu totul pentru persoana de lângă mine… M-am săturat să mă auto-conving că nu-mi trebuiesc multe ca să pot fi fericită… Sunt doar un om din lumea largă care-şi doreşte să fie centrul universului pentru persoanele din jur…

Nu mai ştiu ce înseamnă cu adevărat să iubeşti… M-am jucat atât de mult cu sentimentul ăsta încât am impresia că am uitat ce înseamnă cu adevărat… Nu-mi mai aduc aminte decât frânturi din vise pierdute în deşertul sufletului… Nu-mi mai aduc aminte decât frânturi din ce simţeam cândva… Şi cel mai rău, mă doare că mi-l aduc aminte pe EL… şi mi-aduc aminte de toată copilăria mea… de nopţi întregi în care plângeam până când nu mai puteam simţi nimic… de zile în care mergeam pe stradă fără ţintă, fără să simt nimic… de săptămâni, de luni ce au trecut fără ca el să mă ierte… Mi-aduc aminte de un suflet ce simţea că nu mai are pentru ce să meargă mai departe… Şi totuşi, am mers… aşa… cu sufletul pustiu… Am greşit din ce în ce mai mult… M-am răzbunat pe persoane ce nu aveau nicio vină pentru suferinţa mea… Am crezut că iubesc şi am trăit deziluzia unei poveşti ce s-a sfârşit înainte de a începe… Am trăit durerea trădării… Şi iar am crezut că iubesc… şi a durat credinţa mea… până am simţit că nu mai pot, că nu mai am nimic de oferit… când am simţit că nu mai am niciun rost, că nu mai pot face fericit pe cineva.. şi am plecat… şi iar am iubit… şi iar mi-am bătut joc… Oare acum ce mai e?! Mă doare prea mult… Mă doare pentru că toată viaţa n-am făcut nimic bun… Mă doare că am rănit fiecare persoană care a încercat să ajungă la mine… Mă doare…

Oare aşa va fi toată viaţa mea?! Doar regrete?! Nu!! Doar am zis că voi schimba asta.. Dar cum? Cum să pot să schimb ceva când mi se pare că fiecare zi care trece mă aduce mai aproape de un final care nu poate fi schimbat?!

Cum pot schimba ceva?! Cum pot reuşi să fac ceva ce n-am făcut niciodată?!

Voi putea dormi vreodată liniştită ştiind că n-am mai rănit pe nimeni?!

“De-aş putea întoarce timpul… Eram copii şi ne iubeam… Mi-aduc aminte când în braţe ne ţineam… În sufletul meu era soare, mă încălzeam lângă tine… Şi astăzi iubesc o amintire… De-aş putea cumva întoarce timpul… să-ţi mai văd măcar o dată chipul… dulce ar fi durerea…”

Zâmbesc sau plâng…?!

Gustul sărat al buzelor îmi simte lacrimile…. iar oglinda mi-arată zâmbetul trist al ochilor…

Dulce ar fi durerea retrăirii clipelor pierdute în negura timpului…

EmM

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ganduri la ceas de seara și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Despre regrete…

  1. Cat am adorat melodia asta la vremea ei (si nu ca acum nu mi-ar placea, dar nu am mai ascultat-o de ani de zile, m-am bucurat sa dau de ea). Si eu ma intreb in ce moment am cam renuntat la copilarie si m-am transformat in.. altceva. Noroc cu sotul meu care e extrem de copilaros si nu ma lasa sa renunt ala ea cu totul :)))

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s