Să rămânem prieteni în sufletele noastre

missing_by_nightt_angell

A trecut mult timp… poate prea mult timp… nu ştiu cât şi sincer, nici nu mai vreau şi nici nu mai pot să calculez… Nu mi-e dor de tine, nu te mai iubesc şi nici nu te mai urăsc, nu e vorba nici de indiferenţă, dar să ştii că te-am iertat… Mda… nu zâmbi ironic! Te-am iertat pentru că tu m-ai minţit, tu m-ai înşelat, tu ai fost… prea copil. Am iertat, TOT. Şi poate că nu am uitat DE TOT, poate îmi întunecă uneori amintirile cu tine, dar… am uitat şi am iertat. Am uitat şi am iertat într-o aşa de mare măsură încât dacă ar mai fi existat sentimente, dacă nu ne-am fi refăcut vieţile, dacă exista vreo posibilitate de împăcare, aş fi păşit cu inima curată şi împăcată. Pentru că am uitat şi am iertat CU ADEVĂRAT. Dar poate, tocmai pentru că nu mai există sentimente, tocmai de aceea am putut s-o fac.

Ştiu că nu mai am sentimente, ştiu că trenul nostru a plecat din gară de mult prea mult timp, ştiu multe, dar mai ştiu şi că am un gol în stomac, un gol enorm pe care îl simt de câte ori văd o poză cu tine, de câte ori aud o melodie cunoscută, a noastră, de câte ori trec prin faţa porţii tale sau văd o maşină asemănătoare cu a ta… De câte ori îţi zăresc chipul, simt un gol, un gol enorm ce mă mănâncă de vie… Ştiu, nu e corect, nu e drept… nici eu nu înţeleg de ce mi se întâmplă asta… Aş vrea să pot să înţeleg, dar lucrurile nu sunt aşa de uşoare… şi probabil că niciodată nu vor fi…

O poveste ca a noastră, cu atâtea sentimente, nu dispare într-o clipită şi nu se pierde, nu se astupă cu noroiul pe care îl aruncăm, când unul, când altul… ştim amândoi subînţelesurile şi e de ajuns… Poate ar trebui să ne maturizăm cu adevărat şi să încetăm, dar cum am putea când fiecare dintre noi e plin de dezamăgiri şi/sau regrete?! Nu zice că nu e aşa pentru că te-ai minţi pe tine însuţi. Şi trebuie să fim sinceri unul cu celălalt, dar şi cu noi înşine… relaţia noastră nu s-a terminat pe… relaţia noastră se terminase de mult mai mult timp… am tras de ea, am încercat să luptăm, să răzbim, dar a fost o cauză pierdută… Era clar că erau prea multe lucruri ce stăteau între noi. Orgoliul, în principal. Şi de o parte şi de cealaltă.

Nu acuz pe nimeni de eşecul nostru, nici pe mine, nici pe tine. E undeva la mijloc totul…

Nu ştiu ce aş putea să-ţi spun… Am în minte ultima privire, ultima imbrăţişare, ultimul sărut, mica broşă… Printre puţinele amintiri pe care le mai am cu tine… restul sunt… şterse, înceţoşate… nu ştiu… nu ştiu de ce şi nici nu caut să aflu… Mi-e mai mult decât de ajuns această ultimă amintire… Mă arde în suflet… N-am vrut să plec şi Dumnezeu ştie cât m-am zbătut ca să nu fac acest pas, dar… câteodată chiar e nevoie să dai dracului tot, să ai curaj să spui “la revedere” pentru ca viaţa să te răsplătească cu un nou “bună”… Mă dor lacrimile ce le-ai vărsat atunci, îmi curge sarea lor prin vene şi mă omoară prefăcătoria mea din ziua aceea… Da, m-am prefăcut, m-am ţinut tare, am fost indiferentă pentru că doar aşa puteam strânge puterea de care aveam nevoie ca să plec… Nu mi-a fost uşor… Cum m-am desprins de lângă tine şi am păşit pe acea trecere de pietoni, simţeam cum bucăţi din mine se desprind şi cad pe fiecare linie albă… N-am avut putere să privesc înapoi de teamă să nu alerg în braţele tale dacă te mai zăream stând în poartă… La metrou m-am oprit. Am dat piept cu acei curenţi şi am cedat. Lacrimile începeau să curgă şiroaie şi mă căzneam să le sugrum, dar nu reuşeam… N-am avut putere să mă duc acasă, în locul unde am visat multe şi la propriu şi la figurat… Am făcut un popas… în singurul loc în care puteam uita pentru câteva clipe, în care mă puteam linişti…

Aş vrea să vorbim, să rămânem prieteni… Nu aşa “pe faţă”, măcar în sufletele noastre… Aş vrea o conversaţie adevărată în care să ştii cu adevărat că sunt eu, în care să ştiu că eşti tu… Ştiu… nu erai bun la “face2face”, dar ai putea încerca… Ştiu că m-ai simţit atunci… Ne cunoaştem atât de bine încât orice minciună e prea neînsemnată, prea mincinoasă… Simţim legătura şi e de ajuns… chiar dacă “jocul” continuă… până se rupe brusc pentru că amândoi ştim că n-are sens… Vreau o conversaţie, să vorbim, să ne înţelegem, să ne iertăm, să ne spunem dezamăgirile, să urlăm, să ne golim durerile… şi apoi… vreau să rămânem prieteni în sufletele noastre… Măcar atât… ştiu că altfel… e imposibil… Durerea ar fi prea sfâşietoare…

Încă am un gol… Îl voi putea umple vreodată?! Mă doare golul…

Emm

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ganduri la ceas de seara și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s