Plec…

Plec. Am ştiut de ieri că de voi avea curaj să vin în faţa ta, asta îţi voi spune. Plec. Şi o ştii şi tu prea bine de când m-ai văzut păşind pierdută pragul porţii tale. Plec. Şi nimeni nu regretă mai mult ca mine că asta e ultima dată când… îţi văd chipul, ultima îmbrăţişare pe care ţi-o dau şi ultimul sărut timid din vârful buzelor ce se va simţi ca primul sărut timid de odinioară… Plec. Şi ştim amândoi că, deşi drumurile ni se vor separa acum, totuşi, mereu, ne vom întoarce într-o anume intersecţie şi ne vom întreba din nou şi din nou, de ne va fi dat să alegem încă o dată, vom alege la fel sau nu. Plec. O ştii şi nu-mi mai ceri sa rămân. Plec. E în zadar. Ştii tu, ştiu şi eu. Plec. Dar nu plec singură. O mare iubire îmi va rămâne pentru totdeauna într-un colţ al sufletului. Şi din când în când, vor tresări aduceri aminte… Plec. Vei încerca să mă urăşti, poate îţi va reuşi, poate vei striga lumii asta, dar tu ştii… adevărul. Plec. Aşa e cel mai bine. Plec. Şi tu rămâi în poartă, mă îmbrăţişezi cu privirea, mă îmbrăţăşezi cu braţele, ştim… e ultima dată. Plec. E doar un pas între noi, dar niciunul nu-l va mai face vreodată. Am plecat. Amândoi.

Emm