Din singurătate-mi…

zapada
E linişte asurzitoare. Tristeţea, cu gheare tăioase, îmi sfâşie sufletul. Şiroaie de lacrimi reci îmi curg din cristalele tulburate pe obrajii palizi. Mi-e frică de singurătate. Sunt singură…
Cândva, cineva m-a sfătuit să nu uit că dragostea este ploaia de diamante a sufletului şi trebuie să le-o împărtăşesc şi celor ce nu se bucură de ea. Mă întreb acum dacă a meritat să încerc să te fac să te bucuri de tainele iubirii…
Am trecut cu paşi grăbiţi printre lacrimile de gheaţă. E iarnă. Un diamant rece mi-a atins obrazul. O mărgea limpede, sclipitoare ce cădea din fântâna ochilor mei sau doar un fulg de nea?!
Mi s-a părut că te-am văzut, dar ai trecut la fel de repede ca ninsoarea. Tu, eşti amintirea speranţei, a primei iubiri, a vieţii…mica mea adolescenţă. Am încercat să-ţi şterg lacrimile de pe suflet atunci când ultimul strop de fericire s-a stins şi cel din urmă bob de nisip a căzut. Clepsidra vieţii s-a scurs… Ninge isteric de jos în sus… Ştiam că va veni o zi când pământul va ninge…
Visez sau poate îmi imaginez lucruri la care nu aş vrea să mă gândesc. Un glas prăfuit mă cheamă în pustietatea tristeţii. Mă simt ca-ntr-o clepsidră…în clepsidra vieţii… Eu alunec odată cu nisipul căzut… Mă pierd în gânduri şi, timpul trece şi parcă paşii mă duc tot mai departe. Ochii-mi sunt umezi. Cred că…poate n-ar trebui să plâng, dar plâng şi vreau să plâng!!

Trecutul, iubirea noastră destrămată, lasă pe cerul unde au nins luceferi, urme…şi totul pare a fi un paradis în destrămare. Astfel, viaţa mi se pare un şir de minuni, ale căror uşi se vor deschide doar atunci când vei vrea să smulgi tăcerea ce s-a depus între noi printr-un sunet din trecutul vieţii…
„-Dă-mi, înapoi, suflete, licărirea cerului să văd ce trebuie, dă-mi ochiul pâmântului să aud vibraţiile luminii şi dă-mi sufletul cu sânge negru înmuiat în flăcările misterioase şi dă-mi albul îngerilor să simt trupul paşilor…”
Ridic ochii către cer. Ningea necontenit cu stele căzătoare. Să fi fost lacrimi? Sau simpli fulgi de nea?!
Abia într-un târziu, am aflat că cerul plângea pentru că pierduse pe cel mai însemnat dintre îngerii săi:PE TINE… Plângea cerul fiindcă aflase că te-am pierdut…
Continuu drumul…
Merg pe drumul vieţii şi mă scufund în valurile argintii ale oceanului de lacrimi, căci lacrimile s-au pierdut în marea dorului zbuciumat care s-a vărsat in ocean.
Ajung la o răscruce… O voce mă sfătuieşte: „Încearcă să vezi lumea prin ochii unui copil şi vei vedea că e mai bună. Încearcă să ai puterea să renunţi la ultimele zări încremenite de tristeţe, să ari cu plugul viaţa ta amară, să ai puterea să păşeşti spre trandafiriul viitor. Încearcă să plângi de fericire pentru faptul că exişti şi pentru că speranţa ta într-un viitor senin va reînvia.”
Cred că drumul meu se termină la această răscruce. N-o voi lua nici la dreapta, nici la stânga… Nici nu mă voi reîntoarce… Voi merge înainte, tot înainte, sperând că voi găsi pe altcineva care îmi va împărtăşi dragostea şi se va bucura de ea. Drumul parcurs nu-l voi mai străbate niciodată…
Te voi uita,iubire…
Adio…!…

Emm

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ganduri la ceas de seara și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s